Textarea
Turistul care ajunge în creasta principală a Călimanului va rămâne deopotrivă mirat şi întristat de uriaşa cicatrice de pe versantul nordic, în locul unde cândva a existat o carieră de sulf. Din întreaga activitate de pe vremuri a rămas doar impactul antropic, cu efecte pe termen lung asupra ecosistemului. Cu câteva zeci de ani în urmă, în jurul locului actual de exploatare exista o comunitate care, la apogeul extracţiei miniere, ajungea să numere peste câteva mii de suflete.
Coborând din Şaua Nicovala spre Gura Haitii, pe traseul turistic marcat cu triunghi albastru, nici nu ne dăm seama când, dintre jnepenişuri şi păduri de brad şi molid, încep să răsară ruine şi clădiri în paragină, înainte de a fi întâmpinaţi de gigantele halde de steril, cea mai proeminentă rămăşiţă a fostei cariere.
Istoria zăcămintelor de sulf începe în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când a fost publicat un comunicat despre existenţa lor sub versanţii Negoiului Românesc. Prospecţiuni şi lucrări de mici dimensiuni au avut loc în prima jumătate a secolului trecut; totuşi, amploarea exploatărilor nu avea să crească mai devreme de anul 1969 când, după o perioadă de peste şase ani de tatonări, conduse de geologul Emil Butnaru (coautor al unicelor ghiduri ale Munţilor Călimani – 1969 / 1989, împreună cu Traian Naum), s-a hotărât că zăcămintele de sulf uriaşe răspund cererii industriale crescânde. Se impune precizarea că, în epoca Ceauşescu, industria reprezenta motorul economiei româneşti, iar industria chimică era una din marile sale subcomponente. Sulful constituia un element de bază pentru această ramură, întrucât unul din compuşii săi – acidul sulfuric – are o importanţă majoră la nivel mondial. Alte utilizări ale sulfului sunt în industria farmaceutică (în prepararea sulfamidelor), la vulcanizarea cauciucurilor (la tratarea cauciucului cu sulf se obţine un compus dur – ebonita – cu utilizări în electrotehnică), în industria armamentului (la fabricarea prafului de puşcă şi a unor explozibili), în fabricarea coloranţilor, în producţia de chibrituri.
În locul Negoiului Românesc avea să se înşire un întreg furnicar. Versanţii au fost transformaţi în patru halde de steril: Ilva, Puturosu, Pinu şi Dumitrelu. Pe acestea au fost amenajate trepte în spirală, suficient de late cât să permită accesul simultan a două utilaje de mare tonaj. Lor li se adaugă sutele de utilaje şi instalaţii aferente exploatării. Nu doar maşinile tehnice şi industriale înţesau zona. Proxima aşezare umană de fosta exploatare este localitatea Gura Haitii, cel mai nordic sat al comunei Şaru Dornei. Acesta încă este legat de carieră printr-un drum asfaltat, de circa 14 km.
În vederea reabilitării sitului minier se prevede demolarea clădirilor și a fostei uzine de preparare a sulfului, decolmatarea celor două bazine de retenție a sedimentelor Dumitrelul și Pinul, drenarea și epurarea apelor reziduale poluate și în special stabilizarea haldelor de steril. Aceste halde urmează să fie nivelate pentru a se reduce panta taluzurilor și a se împiedica în acest mod manifestarea proceselor torențiale sau a alunecării corpurilor sterilului. Suprafețele haldelor de steril vor fi reîmpădurite folosindu-se specii locale de arbori. Ca multe alte simboluri ale industriei socialiste, mina de sulf din Călimani şi-a găsit sfârşitul în propria-i inutilitate. Din păcate, dezastrul produs nu a fost doar unul de natură economică, ci mai ales de natură ecologică, iar mediul va avea nevoie probabil de câteva secole ca să-şi răscumpere ceea ce omul i-a smuls cu violenţă. Rana din sânul muntelui va rămâne acolo pentru a aminti câtorva zeci de generaţii ceea ce minciuna şi elanul nesăbuit al unei singure epoci au reuşit să producă.